Tu stii...?

Te uiti spre ea, o privesti in ochi, incerci sa ii citesti gandul, privirea, dragostea. Ii stii din memorie zambetul, trupul, mirosul pielii. Ii cunosti pasiunea, atingerea, ii intelegi tacerea si ii interpretezi gesturile, cuvintele. Nu stii insa ca ai gasit modul cel mai violent de a intra si a-i ramane in suflet, ca a devenit altcineva in bratele tale. Nu stii ca ii furi din timp, din viata, din propria-i fiinta.

Nu stii ca ii furi din timp prin toate acele scenarii care pleaca albe din imaginatia ei si ajung fortate, iesite parca din decorul realitatii, la o forma mult exagerata si ideala, doar pentru ca sufletul sau inca ravneste la indeplinirea unei viziuni prea departate.

Nu stii ca ii furi din timp si din viata, amagindu-i chipul stralucind de dragoste pentru tine, pentru care te intorci mai apoi sa i-l transformi intr-o expresie palida si sordida, de o imagine a unei perverse nulitati.

Nu stii ca ii furi din timp de fiecare data cand innoptezi in asternuturile ei, iar dimineata pleci instrainat si tacut, fara sa o lasi sa se trezeasca din saruturile tale.

Nu stii ca i-ai furat din timp cand a vazut independenta ta si neputinta ei, nepasarea ta si durerea ei, golul tau si sufletul ei ravasit, siguranta ta si pierzania ei.

Nu stii ca poate singurul motiv al ei pentru care ramane de fiecare data ancorata in aceasta iubire e pentru ca nu poate altfel.

Nu stii nimic…Sau poate ca stii totul…Mult mai bine, mult mai amanuntit, mult mai premeditat…

El...Ea

Am fost convinsa ca cel care ajunge sa iti intre iremediabil in ganduri si in viata, ti se arata deodata, ca printr-o revelatie. Stai acum si iti amintesti ziua in care l-ai cunoscut pe el, in acele circumstante infioratoare, nebune, definitorii. Si tresari la regasirea acelor clipe zbuciumate, intense, care ti-au transformat intreaga existenta de apoi. Intotdeauna iubirea pasionala, irationala si profunda are nevoie de un cadru mult prea inoportun si nepotrivit pentru a-si contura forma dramatica, cumplita si fabuloasa.

Asta pentru ca e imposibil sa treci cu vederea incrucisarea unor fapte smulse din lumi diferite, zvacnetul ascuns la vederea acelui care te va condamna apoi sa il iubesti pana la epuizare, sa il astepti neconditionat fara sa iti ceara nimic stiind ca tu vrei sa ii oferi totul.

Acesta este singurul mod in care il poti cunoaste pe el cu sufletul acela mult prea ambiguu, pe el cu gandurile sale strigator de tacute si otravitoare, pe el in siguranta sa inspaimantatoare, pe el stapanul incontestabil al jocului. Si ea..cu zilele nemiloase in care nu il are, cu noptile nebune si diminetile goale, ea cu marea ei iubire se va gasi pierduta cand il va cunoaste pe cel menit sa ii ravaseasca fiinta, destinul, iluziile, pernele, lacrimile.

Iubeste-ma astazi. Maine nu.

Nu vreau sa ma gasesti in fiecare zi. Nu imi doresc prezenta ta continua si nu tanjesc dupa sarutul tau in fiecare dimineata. Mai bine sa imi astepti aparitia, sa nu stii cand voi veni, sa-ti insel asteptarile si sa ma intorc apoi dorita. Lasa-ma sa iti privesc chipul ce iti tradeaza nesiguranta plecarii si emotia revederii. Nu gresi prin a-mi oferi si nu te grabi sa imi ceri totul. Vreau sa vii astazi, sa ma iubesti, sa imi bulversezi sufletul, sa imi intuneci ratiunea. Maine nu voi fi insa decat acel negustor de iluzii caruia i-ai platit din nou pretul cel mai mare. Maine nu ma iubi, dar asteapta-ma ca si cum nimic nu ar fi mai firesc.

E iubire imprevizibila, navalnica, salbatica pe care o cauti in nestire doar sa ii mai traiesti inca o data nebunia, dorinta, fascinatia si profunzimea iesita din tipare. Sa te pierzi in grandoarea sa si sa cazi in marele ei abis , sa nu mai stii cat e ceasul, unde trebuie sa mergi sau unde sa ajungi. E iubire dependenta, e nenorocire dulce-amara, e dureroasa pasiune, e un drum pe care intotdeauna alegi sa te intorci spasit.

Iubeste-ma astazi…maine nu.

Ea...

Stiu ca nu exista o alta persoana in lume pe care sa o pretuiesc mai mult. Sunt atatea lucruri ce ma fac sa multumesc ca o am alaturi...pentru tot ceea ce este, pentru tot ceea ce inseamna pentru mine.
Si o iubesc din atatea motive. Pentru ca numai ea stie cum sa faca totul atat de simplu si de frumos. Pentru ca este atat de eleganta si gratioasa. Pentru ca tine capul sus dupa toate greutatile prin care a trecut. Pentru ca paseste hotarat pe strada...si in viata. Pentru ca doar ea cunoaste adevarata definitie a sacrificiului. Pentru ca ii lacrimeaza ochii cand plec si pentru ca i se lumineaza atunci cand ma intorc acasa.. Pentru ca odata a renuntat la ea pentru mine. Pentru ca a doua oara si-a luat viata in maini si nu a privit inapoi. Pentru ca nu a renuntat niciodata in ciuda greutatilor de dragul copilului ei. Pentru ca nu cunosc pe nimeni mai puternic decat ea. Pentru ca o privesc si nu am cuvinte sa o descriu. Pentru ca sunt mai mult decat mandra de ceea ce este. Pentru ca datorita ei sunt ceea ce sunt. Pentru ca este mama mea.

Drama necesitatii

Ni se demonstreaza pe masura ce invatam sa simtim, sa traim. Viata ne da uneori impresia ca nu reprezinta decat un cumul de urcusuri si coborasuri, de fericire deplina sau de agonie totala. Si pentru ca reprezentam categoria cea mai expusa, a omului cu defecte, slabiciuni si sentimente, am invatat ca oricine esti si oricum esti te vei regasi intotdeauna asumandu-ti acea postura egoista in care ignori valorile prezentului tau dar nu si absentele sale. Avem intotdeauna nevoie de ceea ce ne lipseste.
In neputinta firii noastre naive ne dedicam intreaga simtire incercand sa readucem langa noi ceea ce candva am pierdut sau ceea ce inca nu am gasit. Se pare ca mereu cautam acel lucru care sa ne faca viata completa.

Am intalnit pana acum un singur sentiment ce pare a intruni toate aceste amagitoare cerinte ale perfectiunii...iubirea. Ea se naste, transforma, schimba destine, dispare, dar nu moare niciodata. De aceea ajungem sa ii cersim existenta ca supusi neconditionati, ca simple forme conturate in alb si negru intr-o lume atat de vie. Suntem capabili sa schimbam destine, vieti, suflete, sa distrugem alte inimi doar ca a noastra sa isi poata gasi refugiul in implinire.
Si cand suntem intre iubire si ratiune pe terenul dragostei, ce vom alege? Stiu ca exista un singur raspuns. Nu are forma iertarii sau a uitarii. Nici macar a sperantei. Nu. Este doar maturizarea

Timp...

Stiu ca tot ceea ce avem nevoie este de timp. Eu il pastrez mereu langa mine... din trecut pana in viitor. El ma invata, ma critica, ma face sa iert si sa uit. El ma face sa regret ca nu i-am acordat importanta necesara si tot el imi spune ca imi ingaduie fiecare greseala, pentru ca imi apartine numai mie. Timpul sterge dar stie sa pastreze ca nimeni altul orice lucru ce nu trebuie pierdut.
Si astfel am invatat ca exista momente care au nevoie de timp pentru a se putea intampla. Facand greseala sa le cauti, le pierzi. Stiu ca sunt o jucarie in mainile lui, ca imi controleaza gandirea, sentimentele, viata atunci cand ma face sa actionez atat de diferit o data cu trecerea lui. Stiu ca poate fi o capcana atunci cand obosesc sa descopar ca nu mai sunt ceea ce am fost.
Dar am invatat si ca timpul imi iarta slabiciunile, imperfectiunea, necunostinta, naivitatea. Alaturi de el ma reinventez cu fiecare experienta acumulata, ma inalt cu fiecare realizare atinsa. El ma elibereaza, ma schimba, ma maturizeaza.
E atat de linistitor cum poti gasi refugiul in timp...

Mic tratat de dor

E timpul sesiunii…Se simte agitatia, se aud paginile cartilor rasfoite, se vad chipuri ingrijorate. Miroase a cafea proaspat facuta. E aproape mijlocul noptii...
Si ca fiecare student, in aceste vremuri, gandul imi este acasa. Mi-e dor de tine, de voi, de ei. Mi-e dor de ea, mama, de chipul ei ce se insenineaza de fiecare data cand ne reintalnim. Mi-e dor de mirosul prajiturii mele preferate. Mi-e dor de cafeaua de dimineata bauta cu Gya mereu in locul nostru preferat. Mi-e dor de ele,prietenele dragi mie. Mi-e dor de tine sa imi mangai parul. Mi-e dor de serile din oras transformate de multe ori in nopti,uneori chiar dimineti. Mi-e dor de voi, de toti. Astept trenul sa ma duca spre vacanta.
Gata! Hai inapoi la invatat.