Drama necesitatii

Ni se demonstreaza pe masura ce invatam sa simtim, sa traim. Viata ne da uneori impresia ca nu reprezinta decat un cumul de urcusuri si coborasuri, de fericire deplina sau de agonie totala. Si pentru ca reprezentam categoria cea mai expusa, a omului cu defecte, slabiciuni si sentimente, am invatat ca oricine esti si oricum esti te vei regasi intotdeauna asumandu-ti acea postura egoista in care ignori valorile prezentului tau dar nu si absentele sale. Avem intotdeauna nevoie de ceea ce ne lipseste.
In neputinta firii noastre naive ne dedicam intreaga simtire incercand sa readucem langa noi ceea ce candva am pierdut sau ceea ce inca nu am gasit. Se pare ca mereu cautam acel lucru care sa ne faca viata completa.

Am intalnit pana acum un singur sentiment ce pare a intruni toate aceste amagitoare cerinte ale perfectiunii...iubirea. Ea se naste, transforma, schimba destine, dispare, dar nu moare niciodata. De aceea ajungem sa ii cersim existenta ca supusi neconditionati, ca simple forme conturate in alb si negru intr-o lume atat de vie. Suntem capabili sa schimbam destine, vieti, suflete, sa distrugem alte inimi doar ca a noastra sa isi poata gasi refugiul in implinire.
Si cand suntem intre iubire si ratiune pe terenul dragostei, ce vom alege? Stiu ca exista un singur raspuns. Nu are forma iertarii sau a uitarii. Nici macar a sperantei. Nu. Este doar maturizarea